Cînd Dumnezeu nu răspunde

…cînd suferinţa parcă că te doboară şi încercarea prin care treci te aduce la deznădejde…

…cînd nici un fel de soluţie pentru problema ta nu se întrezăreşte…

…cînd ai vrea să fugi departe de tot…

Te-ai gîndit vreun moment că…poate El te vrea un…Iov al vremurilor din urmă?…

De unde ştii că El nu se arată…de unde ştii  că El nu face minuni…de unde ştii că nu Îl poţi simţi aproape de tine, de inima ta doar pentru că…Satan L-a provocat la aceasta?…

El vrea să se mîndrească cu tine. Să îţi arate că deşi nu-i mai vezi urma paşilor pe nisip şi nu-I mai auzi şoapta, El e acolo…

Nu dă nici un semn pentru că vrea să-ţi descoperi puterea. Puterea ta, ruptă din El, care în slăbiciune îţi este făcută desăvîşită.

Aminteşte-ţi. Domnul Isus a trecut prin toate înaintea ta. Atunci cînd ai impresia că nimeni nu-ţi ştie crucea, El o ştie.

Cînd Dumnezeu nu răspunde…e timpul să lupţi.

De n-ai fi Tu de partea noastră
Am fi ca praful luat de vînt,
Am fi o carne fără viaţă
Rătăcitoare pe Pămînt.

Dar noi venim cu toţi la Tine
Şi tot ce-avem Îţi dăruim
    Căci nimeni, Doamne, nu-i ca Tine
   Îngenunchem şi ne smerim.

Noi n-avem nici un merit, Tată,
E harul Tău că existăm.
Isuse, Tu ne-ai dat viaţă
Şi toate Ţie-ţi datorăm.

Destul :)

“Să poţi să rîzi cînd inima îţi plînge / Aceasta-i arta de-a învinge.”

Se pare că sunt o învingătoare, pînă la urmă, huh?

De cu seară…

“…şi stelele care cad nu pier,

Stelele care cad se duc spre un alt cer…”

Cerul era plin de licurici, ce jucau un dulce şi ironic joc.

Ba se aprindeau, ba se stingeau.

Sclipiciul lor îţi fura privirea nu pentru o secundă, nu pentru un minut, ci pentru ore întregi.

Prilej de meditaţie şi contemplaţie,

de vînare a ideilor interstelare şi a gîndurilor extra-terestre.

Cerul nu era decît o pernă de catifea, neagră şi întunecată,

ce răspîndea mirosul regal al nopţilor de vară îmbietoare, paşnice.

În el, ace înfipte cu încredere erau stelele.

Licurici jucăuşi şi sprinteni ce aveau misiunea specială de a ţese…

cele mai frumoase şi dorite vise.

Pentru ca noaptea să fie perfectă, El mi-a dat voie să îmi aleg acele,

ca visul meu să fie cusut în fir nevăzut,

de cele mai tandre mîini, odată străpunse pentru vina mea…

…pentru răscumpărarea mea.

E… Tatăl meu şi dragostea-I grozavă.

De aceea pînă şi noaptea simt minunea de a-I fi Fiică.

A Lui de două ori.

O dată pentru că m-a creat.

O dată pentru că m-a cumpărat din nou, cu preţ de sînge, din murdare mîini.

Un prea etern…

Mulţumesc.

…şi plouă

Picăturile de ploaie cad, lipindu-se de fereastră, de parcă îmi caută atingerea.

Mi se pare că sunt doar lacrimi…

…ce poartă incrustraţia durerii.

Lacrimi ce curg pe Faţa Lui

…întristată de păcatul meu.

Dar ele nu sunt decît…lacrimile mele.

…adunate zi de zi

…noapte de noapte

…clipă de clipă.

Iar acum, El mi le trimite într-o dulce răcorire.

Şi îmi arată  că pe toate le-a adunat, pe toate le are în Palma Sa.

E aproape…

M-am oprit din zgomotul tumultuos al oraşului aglomerat,

contemplîndu-mi într-o linişte zguduitoare zdrenţele ce îmi acopereau inima

…lovită de păcat, rănită de pedeapsa greşelii trecute.

Rupte şi murdare, ele atîrnau lipsite viaţă,

…cu semne de Sînge Sfînt pe alocuri, dovadă a unei iubiri negîndite.

Prin zdrenţe nu trecea decît fiorul unei permanente temeri.

Aceea că într-o dimineaţă m-aş putea trezi departe de Domnul meu,

…cufundată şi înăbuşită de bucăţile de pînză sfîşiate ale unei vieţi ce-a fost.

Ştii…le pot atinge, îmi pot atinge zdrenţele, dar…

…cu fiecare nouă mişcare, firele din materialul lor se destramă

şi ochii le pot privi spulberîndu-se.

Dar ştiu…

Ştiu o zi în care trupu-mi se va îmbrăca în haine de slavă.

Haine veşnice, ce ascund în ele cînt etern al dragostei ce nu moare.

Mi-e dor de acea zi. Mi-e dor de Tine, Doamne!

E…aproape.

Psalm… de azi

Mai… 14 Mai…

Mai mult să Te iubesc, Doamne, aş vrea…

~~~

…Trupul meu nu era ascuns de Tine cînd am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adîncimile pămîntului.

Cînd nu eram decît un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rînduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.

Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pîntecele mamei mele:

Te laud  că sunt o făptură aşa de minunată!

Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!

~~~

Noaptea întreagă înveleşte din nou fiinţa mea cu stele.

Iar puful păpădiiilor tîrzii îmi ţese o pînză de vise, pe care să adorm.

Îmi plec capul cu greu şi, în rugăciune, aştept protecţia şi îmbrăţişarea aripii Tale în timpul somnului meu…

Mîine…Mîine ştiu că mă voi trezi cu o pernuţă în minus sub trupu-mi apăsat de griji şi doritor de pace.

A 19a îmi va fi luată iar bobul de mazăre îl voi simţi mai dureros, poate, ca niciodată.

Şi ştiu, Tată, că într-o zi toţi vor vedea că sunt Prinţesă, Prinţesa Ta.

Şi rănile nu vor mai durea.

De aceea…mulţumesc că ai ales într-o zi să mă trimiţi aici, pe un pămînt murdar, să învăţ nobleţea.

Îţi mulţumesc pentru că dragostea Ta, Rege veşnic, nu s-a depărtat nici o clipă de la mine…

…Şi Te-am simţit deplin în fiinţa mea ca Mîngîietor.

Îţi mulţumesc pentru că Te-am strigat şi ai venit.

…Te-am dorit şi m-ai iubit.

…am fugit si…m-ai căutat…

Lacrimile sunt tot ce-ţi pot da…

Mulţumesc…

În trecere…

 

De prea multe ori mă simt ca o floare îngrădită în imensa colecţie a Creatorului.

Mi se pare că nu pot respira liber, nu-mi pot răspândi mireasma…

Mi se pare că nimeni nu-mi va putea gusta pe deplin dulceaţa şi parfumul…

Iar ideea unei evadări îmi cutremură petalele de prea multe ori,

…ispitită fiind de zborul păsărilor, din afară,

…de susurul liniştit al rîului ce merge încotro vrea…

Dar astăzi…

Astăzi am realizat că acel gard ce mă desparte de Ei, nu face nimic altceva decît….

…să mă protejeze.

De Cel Rău şi de întreaga sa armată vicleană,

….ce tînjeste după a mea curăţie, spălată fiind de Sîngele Sfînt.

Mulţumesc pentru că m-ai îngrădit, Domnul meu!

De ce cad stelele?…

…pentru că în acel moment,

…un “Te iubesc…” tremurător străbate văzduhul,

clătinînd firele nevăzute ale Cerului

…şi ale inimii de care dragostea se prinde.

Lumea se tulbură de înfrigurarea cuvintelor,

…norii dansează…

…stele cad…

Fotografia

Astăzi mi-a spus că sunt frumoasă. Şi că vrea să îmi facă o fotografie.

…pentru că obişnuitul devine neobişnuit în mîinile Lui, mă întrebam ce poate să însemne asta…

Mi-a trimis petale de flori în păr…mi-a pus zîmbetul pe buze, la locul lui…

…mi-a îmbujorat inima şi faţa, cu declaraţii de dragoste îndrăzneţe…

Şi apoi mi-a făcut…fotografia.

A scris cu lumină pe viaţa mea. Pe fiinţa mea. Pe gîndul meu. Pe cugetul meu.

Mi-a pus în mîna Biblia, Cuvîntul Său prea plin de dragoste, şi m-a trimis să…fac fotografii.

Să scriu cu lumină pe paginile întunecate, aproape lipsă a cărţilor existenţei celor din jurul meu.

Acum Îl ascult. Primăvara a sosit. Fire de iarbă crude mă aşteaptă să le aduc raze din Cuvînt.

Vor creşte. El va avea grijă. Noi…doar fotografi.

Așa cum lumina este esența fiecărei fotografii la fel ar trebui ca Lumina să fie esența vieții fiecărui om.

Andreas

Poveste…

Doar …lasă-mă să-ţi povestesc.

Era o zi obişnuită în lumea mea gri, cu clădiri înalte şi sobre, cu oameni obosiţi şi reci, cuprinşi de o înfrigurare nestăvilită.

Norii se plimbau cu privirile spre pămîntul scăldat în tristeţe

…iar soarele arunca de colo pînă colo cîte o rază gratuită, sperînd încă la un zîmbet drept răsplată.

Pe acolo eram şi eu, studiind cu grijă pavajul pietruit,

neavînd nici măcar un motiv să-mi ridic ochii, deznădăjduiţi de ceea ce au văzut deja atîţia ani…

Pînă cînd în lumea mea a intrat un Om.

Ca toţi ceilalţi, a început să-Şi poarte picioarele pe străzi, îmbrîncit de locuitorii nepoliticoşi, ce-şi tratau vizitatorul cu răceală..

“Ei bine, de ce a venit aici? Să guste mizeria în care ne aflăm? Să plece!!”

Dar El continua să meargă, să tacă, să le zîmbească şi să…uimească.

Ceva neobişnuit se întîmpla. Nu-mi dădeam seama la început, dar brusc, lumea mea prindea culoare. O culoare cărămizie,  culoarea Sîngelui, fără îndoială.

Se răspîndea cu repeziciune, preschimbînd totul.Păsările amuţite de atîta vreme înălţau triluri melodioase spre norii deja captivaţi de minune. Dănţuiau, cu stelele prinse în ei, cu luna şi soarele cuprinşi de febra bucuriei nedescrise.

Pentru prima oara… oamenii ofereau priviri blînde şi pline de dragoste, îmbrăţişări calde şi tandre.

Iarba încolţea şi copacii aruncau cît colo ploi de flori, inundînd fiinţa cu parfumul lor copleşitor, ce te prindea în valsuri nebuneşti şi te făcea să lauzi o putere nemaivăzută, nemaiauzită.

Eram şi eu acolo şi, nedumerită, am pornit pe urmele Omului. Am vrut să-I aflu Secretul.

Părea un zugrav miraculos ce picta cu însăşi viaţa, cu însăşi lumina, existenţa lumii mele gri…şi L-am întrebat…

“Domnul meu, cum ?…Cum ?!”

“Draga mea…”

S-a aşezat pe o bancă, m-a luat pe braţe şi mi-a arătat Mîinile străpunse…

….unde scria cu litere mari, citeţ  şi neasemuit de frumos numele meu.

…cea dintîi dintre cei păcătoşi, săpată pe Mîinile Lui atît de blînde…

M-a lăsat jos şi mi-a cerut să-L urmez…întreaga viaţă.

Ca o umbră I-am fost, pînă într-un loc ferit, cînd El m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că e timpul să plece…la Tatăl Lui,

…să-mi pregăteasca Împărăţia pe care o voi moşteni alături de El…

Prea copleşită, L-am văzut cum se ridica încet la Cer, promiţîndu-mi fericirea eternă şi zîmbetul veşnic, curăţat adesea cu atît de multe lacrimi…

De atunci, Îl tot aştept…

Lumea mea devine din nou gri, deşi urmele Sîngelui pe uşorii uşii inimii  mele sunt din ce în ce mai vii, mai noi, mai proaspete.

Şi Îl aştept, cu un dor nespus, flămîndă de El şi de Iubirea Lui.

Cu inima legată de Cer, frîntă de zborul meu de-o clipă aici jos.

Încă nu a venit. Poate mîine.

Aducere aminte…

Adeseori cărarea mea e-o cale de dureri,

E-o cale de-ntristare grea, dar am şi mîngîieri.

Căci orişicît de trist aş fi, inima mea, neîncetat,

E-n Mîna bun-a Domnului şi de Iubirea Lui sunt apărat.

Adeseori suspin şi plîns şi-amar e hrana mea,

Dar al credinţei foc nu-i stins, şi nici nădejdea mea;

Căci şi Păstorul meu Isus a plîns şi El şi-a suferit;

Să am curaj chiar El mi-a spus, căci El pe-orice vrăjmaş a biruit.

Cînd gînduri negre mă răpun sau cînd mă simt stingher,

Necazul, oare, cui sa-l spun şi sfat cui am să cer?

Un prieten bun mi-a mai rămas, iar în necaz, un frate bun,

La El mă duc cu-amarul meu şi păsul meu întreg doar Lui I-l spun.

Chiar neagra clip-a morţii cînd vine în calea mea,

De tot şi toate mă despart, cînd e să trec prin ea.

Dar Tu, Isuse, eşti mereu cu min’ şi-atunci, ca orişicînd,

Tu mă păstrezi la pieptul Tău, Păzit de braţul Tău, pîn’ la mormînt…

(Pe drumul credinţei)

Vis

…printre cîntece de leagăn, m-a prins de mînă…şi am pornit nu să culegem stele, de data aceasta…

…ci să le aprindem…

Am coborît pe străzile pietruite iar umbra noastră apăsa greoaie pe pavajul gri…

…asortat cu cerul şi cu inima-mi plumbuită de grijile zilei.

Trecînd pe lîngă fiecare felinar, El îşi întindea mîinile străpunse…

…umplea bolul de sticlă cu dragoste, speranţă, încredere şi promisiuni, cu căldură…

…iar noaptea devenea…lumină.

Încet- încet surîsul Lui mă umplea de bucurie. Iar minunea Lui din oraşul Plîngerii îmi umezea ochii de lacrimi de recunoştinţă.

Am ajuns în dreptul casei mele. Mi-a dat drumul la mînă.

Felinarul meu era … spart. Frînt sub greutatea stropilor de ploaie uriaşi ai furtunii din timpul zilei. Încovoiat de vîntul răsunător şi necruţător.

Dar El… cu o blîndeţe mai presus de orice raţiune, a curăţat felinarul inimii mele…

…pentru ca o lumină mai puternică decît orice lumină pînă atunci văzută, să poată străluci nestingherită pe strada mea, copleşită de întuneric, de murdărie ce îneacă frumuseţea…

Imediat ce a terminat, m-a luat în braţele Lui tandre…şi mi-a şoptit…

“Nu lăsa noaptea să te biruie. Ai puterea aceasta de a aprinde felinarul ori de cîte ori singurătatea te chinuie şi frica apare.

Ba mai mult, Fiica mea, celelalte felinare au nevoie de tine, să le aduci din nou flacăra unei dragoste pure, jerfitoare…

Aici sunt stelele tale.

Întinde mîna după cele de sus, şi aprinde-le pe cele de jos.

Din lumea ta.”

Mi-a dat din nou drumul…şi m-a împins uşor. Alte felinare mă aşteaptă.

Pe mine. Cea iubită de El, nevrednică sau demnă de o asemenea chemare.

…şi nu era un vis. Doar rînduri scrise pe un gînd setos de vise…

Scrise de El, visul meu.

Rugăciune

Deseori aş vrea să mă ascund

Poate am un zâmbet trist sau o lacrimă pe-obraz

Ştearsă-n tain-uşor

Şi sufletul mi-e gol

Cât am să aştept? mă-ntreb în taină

Cine poate şti ce port in inimă?

.

Doar Tu vezi ce sunt eu

Ascuns de-atâţia ochi

Frânt de-atâta zbor

O, Doamne, vorbeşte-mi

Mă pierd pe calea mea,

Nu pot să mai ascund durerea

Că Tu vezi ce sunt eu

.

Chip de om ascuns după mii de măşti

Rătăcesc şi în zadar

Încerc să aflu cine sunt

nu mă regăsesc în viaţa ce-o trăiesc

Doar am risipit tot ce-am primit

Dar Tu încă mă iubeşti

Şi inima mi-aştepti

.

Tu m-asculţi, mă cunoşti

Doar Tu mă înţelegi

Tu mă vezi

Tu poţi schimba sensul tristei mele vieţi

Să-mi dai un viitor

O, cât de mult eu doresc

Să fiu al Tău

Notă

Aseară Ţi-am spus că nu mai vreau să plîng, dar m-am răzgîndit.

Lasă-mă să plîng, poate următoarea lacrimă va umple un ocean, iar aşteptarea mea se va sfîrşi.

Voi fi lîngă Cel pe care Îl iubesc şi Îl doresc.

Corzile îmi sunt zdrobite de stînci nevăzute, care îmi apar cu nesaţ înainte.

Dar, Doamne, Tu ştii să cînţi şi pe o vioară stricată, al cărei sunet se înalţă clipă de clipă, în laudă, pentru minunile din viaţa ei.

Asta e tot ce vroiam să-Ţi spun. Îmi iubesc lacrimile şi ştiu o zi cînd voi fi pe nori, iar ele lăsate aici, să şteargă gîndul unei vieţi în care murdăria a invadat frumosul.

Mă îndrept spre necunoscut. Clipe nesfîrşite într-o singurătate binecuvîntată. Numai noi doi.

Cu inima legată de Cer, mă transform în acel fir de praf, preaiubit de Tine, Tată, şi Te rog să Te atingi de mine…

Rămîi cu mine, ca şi pînă acum…

O fereastră în Cer

Călătoream prin pustiul zilei, în disperarea lacrimilor ce se scurgeau fără oprire,

venerînd praful ce mi se aşeza pe retina ochilor, mult prea obosiţi de priveliştea zadarnică de dinaintea mea.

Mă agăţam de tufişuri uscate, de sfaturi oarbe ce nu mă puteau ajuta, pierzîndu-mi nădejdea şi speranţa în Cel ce este Nădejdea şi Speranţa. Pierzîndu-L pe El.

Legată din toate încheieturile, nu-L puteam respira pe El, de care aveam atîta nevoie, să îmi pot linişti zbuciumul inimii.

Nu puteam zbura departe de ceea ce gîndeam, de amăgirile şi iluziile unui viitor sigur, unui viitor luminat şi strălucit, de şansa unei existenţe libere.

Aripile îmi erau strîns înnodate şi credeam că nimic nu mă poate descătuşa din lanţurile unei robii pătimaşe.

Pînă I-am cunoscut Inima tandră şi puternică, în care mă chema să mă ascund.

Mi-a spus că mă doreşte lîngă El, să fiu a Lui o veşnicie, înconjurată de dragoste şi cîntîndu-i veşnicii, una după alta…

Minunea a încolţit în pămîntul sec al vieţii mele şi astăzi sunt liberă. Sunt liberă să-mi întind aripile rugăciunii în aerul curat al gîndului meu, care e El.

Îndrăznesc să mă înalţ deasupra unei lumi murdare, deşi sunt parte din ea.

Îndrăznesc să-mi plec genunchii şi închinată pînă la pămînt înaintea Lui, să Îi mulţumesc că m-a vrut, că m-a dorit.

Îţi mulţumesc pentru că mi-ai umplut zilele de binecuvîntări neîntrerupte, punîndu-mi pe umeri o grea povară de cadouri preţioase.

Îţi mulţumesc pentru că nici o clipă, de cînd Te am, nu am fost singură.

Îţi mulţumesc pentru că m-ai curăţit, m-ai înnoit, m-ai făcut prinţesa Ta şi mi-ai dat un Nume atît de frumos.

Îţi mulţumesc din inimă pentru că-mi eşti tărie, scut şi adăpost.

Îţi mulţumesc atît de mult că mă vei lua la Tine!

Astăzi se împlinesc 3 ani de la logodna noastră. 3 ani în care El mi-a fost pe deplin credincios, dar eu nu…

În pocăinţă, Te rog fierbinte, iartă-mă pentru toate momentele în care am căzut, în care Ţi-am dat drumul la Mînă şi am pornit pe cale de una singură.

Iartă-mă pentru eşecurile repetate în toţi aceşti ani, în care m-am încăpăţînat şi nu am învăţat din greşeli.

Iartă-mă pentru că nu am folosit cu înţelepciune tot ceea ce Tu mi-ai dăruit, nici chiar înţelepciunea.

Iartă-mă pentru că am fost indiferentă faţă de cei pe care trebuia să-i iert, să-i iubesc.

Iartă-mă pentru că adeseori gura a vorbit fără să se gîndească la consecinţe.

Iartă-mă, Te rog, pentru că Te-am văzut adeseori lipsit de putere în viaţa mea, cînd de fapt numai Tu erai cel mă ţinea.

Iartă-mă pentru că Numele de Fiică a Ta nu a fost onorat întru totul, ci murdărit şi pîngărit de o lume ce adesea mă biruie.

Iartă-mă că…nu sunt puternică în Tine, ci slabă.

Iartă-mă…

După 3 ani de zile, încă ard de nerăbdare să ajung în braţele Lui. Mi-e atît de dor de Tine, Domnul meu…

Cu fiecare zi Te aştept mai mult…şi fiecare privire îndreptată spre Cer, Te cheamă…

Fiecare stea îmi promite că vii… de aceea le culeg pe toate.

Te aud, dar nu Te văd.

~~~

…se aude un vuiet asurzitor ce străpunge întreg vălul întrebărilor care încep cu

“de ce…?”…

O fereastră în Cer mi se deschide.

Încă puţin şi voi fi cu Tine. Pentru totdeauna. Te iubesc, Domnul meu.

Te iubesc.

Scrise în taină…lîngă o piatră funerară

“Adesea îmi încerc vocea şi ştiu o zi în care gîtlejul îmi va răspunde cu sunete de lut…”

Un morman infinit de pămînt amestecat cu apă, asupra căruia paşii mei răsunau a gol…

Gol îmi era sufletul de bucurie şi zîmbet, la fel ca acel trup, palid, uscat şi lipsit de  viaţă.

Buimăcită şi derutată de multele lumînări aprinse, într-o sinistră atmosferă îndoliată, cuvintele preotului răsunau clar în urechile mele…

“…căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce…”

Iar apoi, despărţirea…ceea ce cu greu inima-mi a putut suporta…iar izbucnirea m-a făcut să strig, în mine, către El…

Am căutat un punct de sprijin în jur, un fluture cît de mic, o frunză sau o rază de care să mă agăţ, să-mi amintesc de El, al meu, care mă ţine în braţe…Cel alături de care mă aduce fiecare respiraţie, tot mai aproape.

…dar nu am găsit decît ochi înlăcrimaţi, ce scormoneau după alinare în mine, în ritualurile îndoielnice, desprinse din basme şi păstrate de generaţii.

Iluzii false, rugăciuni în van, inimi chinuite şi lipsite atît de speranţa unei revederi, cît şi de nădejdea unei învieri.

Pierdută m-am lăsat, mult prea copleşită de durere, printre crucile aliniate simetric, cu grijă, singurele semne ale unei vieţi ce a fost…

Aproape că fugeam printre morminte, deşi altădată tabloul acesta îmi aducea pace, mă umplea de dor după El.

Astăzi e altfel. Lucrurile par deşarte. Pentru el e prea tîrziu.

Eram doar cu 2 metri deasupra a ceea ce cîndva voi deveni. Şi nu lucrul acesta mă înspăimîntă. Voi ajunge în sfîrşit Acasă.

Dar, Tată,  pe cîţi dintre ei îi voi lua cu mine, în veşnica fericire şi sărbătoare, în eternul cîntec al dragostei Tale?…

Tată, pe cîţi îi iubesc într-atît încît să-i ţin strîns de mînă, nedorind să-i pierd, ci să-i am cu mine, legaţi de Tine, legaţi de Cer?…

Iartă-mi egoismul… Iartă-mă…

Ore întregi m-am plimbat printre ei, tremurînd sub greutatea lacrimilor şi pătrunsă de frig…

Prea tîrziu? Sau poate nu…

“Ei, ai aflat cît e de la momentul de acum pînă la următorul?”

“A trecut, mami, a trecut deja…”

Mami, mami, mami… :)

Aproape am început să plîng astăzi, căutînd poze cu tine…Mereu în umbră, mereu căutînd a ne fi sprijin.

Şi apoi mi-am dat seama că acum trebuie să-i scriu celei mai minunate mame din lume, în faţa căreia cuvintele pălesc….

Mi-ai fost prietenă, de aproape şi de departe, prin  sms-uri sau corespondenţă.

Mi-ai fost refugiu şi luptătoare pentru mine, mereu căutînd să mă fereşti de nedreptatea oamenilor şi de răutate.

Ai plîns lîngă mine şi de cele mai multe ori m-ai făcut apoi să zîmbesc.

Ai avut grijă de mine. Şi chiar săptămîna aceasta braţele tale muncite mi-au aşezat, cu dragoste, mîncarea pe masă şi vitaminele alături

Apoi, ieri m-ai încurajat atît de mult! Mi-ai arătat că nu trebuie să te tem, deşi sufletul tău tremura alături de al meu.

Eşti iubită, mamă incredibilă, femeie a Lui!

…pentru că despre tine scrie în Proverbe 31:

Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele.

Inima bărbatului se încrede în ea, şi nu duce lipsă de venituri.

Ea îi face bine, şi nu rău, în toate zilele vieţii sale.

Ea face rost de lână şi de in, şi lucrează cu mâini harnice.

Ea este ca o corabie de negoţ; de departe îşi aduce pâinea.

Ea se scoală când este încă noapte, şi dă hrană casei sale, şi împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale.

Se gândeşte la un ogor, şi-l cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie.

Ea îşi încinge mijlocul cu putere, şi îşi oţeleşte braţele.

Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea.

Ea pune mâna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul.

Ea îşi întinde mâna către cel nenorocit, îşi întinde braţul către cel lipsit.

Nu se teme de zăpadă pentru casa ei, căci toată casa ei este îmbrăcată cu cărămiziu.

Ea îşi face învelitori, are haine de in subţire şi purpură.

Bărbatul ei este bine văzut la porţi, când stă cu bătrânii ţării.

Ea face cămăşi, şi le vinde, şi dă cingători negustorului.

Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă, şi râde de ziua de mâine.

Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă.

Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei, şi nu mănâncă pâinea lenevirii.

Fiii ei se scoală, şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală, şi-i aduce laude zicând:

“Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.”

Dezmierdările sunt înşelătoare, şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată.

Aceasta este mama mea!

În totul şi în toate m-ai făcut să nu-mi doresc pe nimeni altcineva decît pe tine lîngă mine…

… şi tot ce simt acum e că aş putea să-ţi spun la nesfîrşit că

“TE IUBESC, MAMI !”

Mulţumesc, Tati, pentru că e a mea!

P.S. ca să îţi răspund la întrebarea de ieri: cu siguranţă voi plînge tare cînd va trebui să mă desprind de tine… la asta mă pricep cel mai bine, să vărs lacrimi

Tati, tati, tati…

Celui mai minunat tătic, o imagine vie a ceea ce El îmi este. E o minune să îţi fiu fiică, tatăl meu.

Sunt mîndră de tine şi astăzi, mai mult ca oricînd, primeşte nu doar dulceaţa îmbrăţişărilor mele toată, ci şi dragostea unei inimi care, citînd poetul, ţi-ar da, dar n-are ce mai mult.

De dragoste niciodată să nu te saturi, tăticul meu.

Mulţumesc pentru că prinzi contur în tatăl meu, al meu Dumnezeu şi Tată perfect.

Călătorul de el, prin tabere, mult prea iubit de copii

Ah, primii mei bani munciţi şi cîştigaţi de mine, vor fi investiţi într-o magică masă de tenis

Gata, atît îmi permite timpul să scriu, tăticul meu. TE IUBESC!

…de dimineaţă

…dacă lacrimile ar săpa şanţuri adînci pe acolo pe unde ar trece, aş dispărea cu totul…

Dar mulţumesc Ţie pentru că ele nu trec mai departe de colţul ochilor şi singurele umbre ale feţei mele sunt cele lăsate de zîmbet.

Un zîmbet etern. Al Tău.

Din nou piticul…

…dar puţin mai mare cu un an

4 ani

El să te crească mare, pui de stea…

Şi chiar dacă Bia te mai scapă din mînă, e neputincioasă cîteodată şi nu te poate apăra, El poate scumpa mea, Tăticul tău iubit…

Ah, şi vacanţa de vară e toată numai a noastră :”>