Un colţ

Ce îmi amintesc în timpul furtunii?

Cum alergam seara cu Tine, păşind pe stelele decorate şi aliniate în cărări strălucitoare…
… plutind, încrezătoare, peste prăpastiile aşternute sub ele.

Eu, prinţesa Ta. Tu, Regele meu.

E noaptea deja. Iar norii negri pictează sălbatic, aruncînd pete pe cerul cenuşiu.

Nu văd stelele. Mă iei în braţe, Tată?

Mi-am făcut timp să visez. Ţi-am luat Mîna caldă şi ne-am plimbat pe deasupra mărilor, dăruindu-mi…şi redăruindu-mi inima.

Nu mai vreau să iubesc o lume rea, deşartă, fără nădejde, ce nu îmi poate da nimic. Vreau să-L iubesc pe El.

Să mă plimb o eternitate de mîna  cu Cel ce mă cunoaşte.

Cu Cel ce poate înţelege, fără a întreba, zbuciumul inimii mele.

Cu Cel ce mă face puternică, o Prinţesă frumoasă şi înţeleaptă, în care gîndul veşniciei musteşte de dor.

Vreau ca visul unei eternităţi cu Tine să fie parte a visului Tău pentru mine.

Vreau să respir în prezenţa Ta. Să te respir pe Tine.

Pentru că totul pe lume se scrie în negru, pe alb.

Singura Dragostea Lui scrie în alb, pe negrul unei inimi zbuciumate şi mult prea întinate de rău.